Asaaaa. O fi corect? Sper totusi sa nu stiti germana. Si sa fiti dati pe spate de vastele mele cunostinte, de aptitudinile mele de poligloata. Asadar, dupa acest minunat titlu, luat cu copy si cu paste din google translation (sa traiesti, nene google si sper ca nu chiuleai de la meditatiile de nemteasca sa ma faci de ras p-aci), sa va explic ce-mi veni.
Fiecare om are cate-un moment in viata, in care ia curba aceea deosebit de periculoasa cu piciorul pe acceleratie. In loc de frana. Si viata lui se schimba mai apoi. La 90 de grade. Cel putin. Asa si eu. Dupa o zgaltaiala serioasa, primita in plina figura sau sub centura (cum vreti, rezultatul a fost acelasi), mi-am schimbat nitelus perspectivele. Cam tarzior. Si in plina criza. Si cam nasol. Ca eu sunt cam omul extremelor.
Si uite asa, picai eu din extrema copilului cuminte, strangaret (stiu ca e strangator), echilibrat, care statea in casa si privea lumea pe geam, in extrema cealalta. Extrema care a descoperit lumea. Lumea aia de afara. De peste granitele tarisoarei gri. Dupa o Barcelona super frumoasa, civilizata, curata, colorata, urmeaza un alt oras de vis. Daca la Barcelona am gasit flamenco, paella, sangria, Zara, urmeaza valsuri, carnati, bere si punctualitatea nemteasca.
Asa cum ziceam, in plina criza financiara, mondiala si personala, mi se deschise mie apetitul pentru calatorii. 2 intr-un an. Uau. Cam mult pentru un singur salariat, care mai are si o rata. Si mai vrea si ghete si cizme si hainute. Si mai are si o intretinere de platit. Manata in lupta de dorinta de a vedea, de a nu-mi taia venele mele lungi si crete la cabana Plapumioara la trecerea dintre jegosul an 2008 si minunatul an 2009, plecai a colinda si a incerca sa starnesc mila posibililor finantatori sponsori.
Sora-mea mi-a dat cu flit "eu dorm la hostelsuri si tu te duci la 4 stele? haida de, si eu sa finantez capriciile tale de rasfatata?". Tata a fost incantat "oooo, du-te ca e frumos orasul; dar sa nu-mi ceri bani ca stau prost". Mama a fost saritoare "iti dau, fetita mamei, dupa ce Tariceanu ne mareste salariile cu alea 50 de procente" (adica la Pastele Cailor, or' mie imi trebe pentru revelionul oamenilor). Colegii de la munca au fost rosi de invidie, asa ca sufletu' sponsorizare.
Mai am o singura sansa. Sa amanetez ceva. Dar ce? Ca de bijuterii mi-e cam mila. Si oricum nu am suficiente. Ar trebui sa le mai sustrag si pe ale sora-mii. Si asta le are numarate si, mirosind ea nevoia mea acuta de euroi, le-a inchis si le tine sub cheie. Iar cheia a inghitit-o. Sa ma duc sa cer o marire de salariu. Atat asteapta astia. Ca sa ma dea afara. Pentru razvratire impotriva sistemului. Cum sa ceri marire cand firmele restructureaza in draci? Nu-mi ramane decat sa ma vand. Pe de-a intregul sau pe bucatici. Azi un rinichi, maine un plaman. Daca ma vand intreaga, nu imi mai ating scopul vanzarii. Daca ma vand pe bucatele, macar jumatate din mine ajunge de revelion pe meleaguri straine. Si pline de soare.
Fiecare om are cate-un moment in viata, in care ia curba aceea deosebit de periculoasa cu piciorul pe acceleratie. In loc de frana. Si viata lui se schimba mai apoi. La 90 de grade. Cel putin. Asa si eu. Dupa o zgaltaiala serioasa, primita in plina figura sau sub centura (cum vreti, rezultatul a fost acelasi), mi-am schimbat nitelus perspectivele. Cam tarzior. Si in plina criza. Si cam nasol. Ca eu sunt cam omul extremelor.
Si uite asa, picai eu din extrema copilului cuminte, strangaret (stiu ca e strangator), echilibrat, care statea in casa si privea lumea pe geam, in extrema cealalta. Extrema care a descoperit lumea. Lumea aia de afara. De peste granitele tarisoarei gri. Dupa o Barcelona super frumoasa, civilizata, curata, colorata, urmeaza un alt oras de vis. Daca la Barcelona am gasit flamenco, paella, sangria, Zara, urmeaza valsuri, carnati, bere si punctualitatea nemteasca.
Asa cum ziceam, in plina criza financiara, mondiala si personala, mi se deschise mie apetitul pentru calatorii. 2 intr-un an. Uau. Cam mult pentru un singur salariat, care mai are si o rata. Si mai vrea si ghete si cizme si hainute. Si mai are si o intretinere de platit. Manata in lupta de dorinta de a vedea, de a nu-mi taia venele mele lungi si crete la cabana Plapumioara la trecerea dintre jegosul an 2008 si minunatul an 2009, plecai a colinda si a incerca sa starnesc mila posibililor finantatori sponsori.
Sora-mea mi-a dat cu flit "eu dorm la hostelsuri si tu te duci la 4 stele? haida de, si eu sa finantez capriciile tale de rasfatata?". Tata a fost incantat "oooo, du-te ca e frumos orasul; dar sa nu-mi ceri bani ca stau prost". Mama a fost saritoare "iti dau, fetita mamei, dupa ce Tariceanu ne mareste salariile cu alea 50 de procente" (adica la Pastele Cailor, or' mie imi trebe pentru revelionul oamenilor). Colegii de la munca au fost rosi de invidie, asa ca sufletu' sponsorizare.
Mai am o singura sansa. Sa amanetez ceva. Dar ce? Ca de bijuterii mi-e cam mila. Si oricum nu am suficiente. Ar trebui sa le mai sustrag si pe ale sora-mii. Si asta le are numarate si, mirosind ea nevoia mea acuta de euroi, le-a inchis si le tine sub cheie. Iar cheia a inghitit-o. Sa ma duc sa cer o marire de salariu. Atat asteapta astia. Ca sa ma dea afara. Pentru razvratire impotriva sistemului. Cum sa ceri marire cand firmele restructureaza in draci? Nu-mi ramane decat sa ma vand. Pe de-a intregul sau pe bucatici. Azi un rinichi, maine un plaman. Daca ma vand intreaga, nu imi mai ating scopul vanzarii. Daca ma vand pe bucatele, macar jumatate din mine ajunge de revelion pe meleaguri straine. Si pline de soare.
Insa, chiar de va fi sa platesc tot anul viitor pentru nesabuinta de a pleca de Revelion in tari straine, tot plec. Chiar de ma vor urmari creditorii mai ceva ca paparazzi pe Andreea Marin, tot plec. Ma duc sa valsez. Cu Strauss. In urechi. Sa mananc carnati. Pe Mariahilfer Strasse. Sa ma simt o printesa. La palatul Schönbrunn. Sa-mi vomit intestinele. In Wiener Prater. Sa ma reculeg. Si sa ma rog pentru o viata mai buna. La catedrala "Sfântul Ştefan". Si mai vad eu ce mai fac. Pentru ca, daca tot voi face foamea sase luni de-acum inainte, macar sa stiu pentru ce.
Wien, froh zu sehen, Sie!!!! (nu e o injuratura...sper....sau nu e a mea, e tot a lu' nenea google)
Un comentariu:
viata e complexa
Trimiteți un comentariu