Este o minunata dimineata. De 13 noiembrie. Anul 2008. Este o dimineata exact cum imi place mie. Exact cum erau diminetile in care m-am indragostit de diversi oameni. Am vazut inca de cand m-am trezit. Pe geam. Putina ceata, putina burnita. Si mult erotism. Multa goliciune. A copacilor, oameni buni (numai la prostii va sta capul)! Pe jos e un covor. Misto. In culori diverse. De la galben pai pana la maro inchis. Sub forme diverse. Pe strada covorul este distrus de masinile lui Prigoana. Ca sa lase loc vesnicului si eternului covor gri. Dar in gradini ramane. Slava Domnului ca vecinul meu de la doi nu mai e atat de preocupat de gradina. Ca altfel, s-ar fi alaturat si el lui Prigoana si ar fi ars covoarele.
In camera mea e cald. Si bine. Se vede cum afara bate vantul. Si e rece. Scot un degetel pe geam. Brrrr. Da' mie imi place. In doi timpi si trei miscari am facut patul. Am energie azi. Ce toale arunc pe mine? Jeansii. Si o camasuta mai fistichie. Stiu, stiu, vor exista unii care vor zice de ce iar jeansi, de ce nu esti feminina, de ce nu pui waterproof si farduri? Sorry, guys, nu vreau tocuri. Vreau sa pot merge, sa ma pot plimba. Ok. Ies din scara blocului. La aceeasi ora ca in fiecare dimineata. Patrunde frigul in oase. E o senzatie placuta. Ma las cotropita, invadata, posedata. De racoarea de afara. Plec la drum. Immm. Iami, iami.
La metrou, lumea e inghetata. Si infofolita. Ce naiba? Nici nu e atat de frig. Eu sunt gat golas de Transilvania. Si mi-e bine. Nu-mi place la metrou. E cald. Si inghesuiala. Noroc ca in 20 de minute imi inchei afacerile cu Metrorexul. Si ies. La Timpuri Noi. Pornesc la pas. Imi permit sa ma plimb. Sunt obsedata de timp si de punctualitate. Asa ca, plec de acasa cu jde mii de ore inainte. Astea sunt traumele drumului in Baneasa, facut timp de 4 ani. Revenim. Ma plimb. Toata lumea alearga. Cred ca toti s-au trezit mai tarziu azi. Ii privesc. Pe oameni. Nu prea le place frigul. Nu au timp sa priveasca in jur. Si nici chef.
Miroase a frunze arse. Iaaami. In zare, se vede liceul Gheorghe Sincai. Din ceata. Se vad luminile masinilor care blocheaza intersectiile. Tot din ceata. Burniteaza. Picaturelele marunte imi ating fata. E o senzatie minunata. E o atingere tandra. Nu-i nimic aspru, nimic brusc. E ca atingerea omului pe care-l iubesti. Si felul in care te cuprinde frigul. Ca o imbratisare calda. Tot a omului pe care-l iubesti. Si ceata. Ceata trezeste aceleasi simtiri ca o seara de 30 noiembrie, intr-un parc. Sa zicem Cismigiu. Sa zicem ca astepti ceva. Cu nerabdare. Si cu un picut de teama. De necunoscut. Asa si cu ceata. Nu stii ce poate sa apara de dincolo de perdeaua densa. Poate ca asta e si farmecul. E incitant.
Iubesc toamna. Toamna asta tarzie. E ca un balsam pentru nervii mei subrezi. Si pentru toate cate s-au intamplat anul asta. Poate toamna ma va vindeca. Imi amintesc de toamna in livada cu meri. De la capatul Bucurestiului. In drumul spre locul de munca. Ala bugetar. Era fain. Ca in vremea copilariei. Cand toamna era rurala. Nu oraseneasca. Si nu avea ce sa vindece. Decat poate durerile copilariei.
Imi place vuietul vantului. Parca imi sopteste ceva. Imi place sa cred ca ceva frumos. O poveste. Poate de dragoste. Nu la gura sobei. Langa caloriferul bucurestean. Locul de langa mine e gol. Poate mi-l va umple. Toamna. Nu asta. Poate cea de la anul. Si atunci vantul ne va spune amandurora povesti. Sau poate doar o poveste. A noastra. Sau poate va spune povestea noastra altora. Care sunt singuri. Ca mine, acum. Si ca multii altii. Sau suparati. Pentru ca le e frig. Desi caloriferul e fierbinte. Si in camera sunt 30 de grade.
Am asadar o relatie speciala cu toamna. Este o relatie egoista. In care ea doar ofera. Si eu doar primesc. Imi place de ea. Asa cum e ea. Cu fata ei trista. Mohorata. Cu toanele ei. Azi mai optimiste. Pline de soare. Cu dinti. Maine mai pesimiste. Cu vijelii. Care incearca sa spele totul. Grijile, necazurile, durerile. Cu darurile ei. Mai mult sau mai putin inspirate. Cu crizanteme, cu dovleac copt, cu vantul care mangaie goliciunea pomilor, cu burnita, cu bruma. Offf, unde o fi Bacovia, sa descrie el in cuvinte mai potrivite?
In camera mea e cald. Si bine. Se vede cum afara bate vantul. Si e rece. Scot un degetel pe geam. Brrrr. Da' mie imi place. In doi timpi si trei miscari am facut patul. Am energie azi. Ce toale arunc pe mine? Jeansii. Si o camasuta mai fistichie. Stiu, stiu, vor exista unii care vor zice de ce iar jeansi, de ce nu esti feminina, de ce nu pui waterproof si farduri? Sorry, guys, nu vreau tocuri. Vreau sa pot merge, sa ma pot plimba. Ok. Ies din scara blocului. La aceeasi ora ca in fiecare dimineata. Patrunde frigul in oase. E o senzatie placuta. Ma las cotropita, invadata, posedata. De racoarea de afara. Plec la drum. Immm. Iami, iami.
La metrou, lumea e inghetata. Si infofolita. Ce naiba? Nici nu e atat de frig. Eu sunt gat golas de Transilvania. Si mi-e bine. Nu-mi place la metrou. E cald. Si inghesuiala. Noroc ca in 20 de minute imi inchei afacerile cu Metrorexul. Si ies. La Timpuri Noi. Pornesc la pas. Imi permit sa ma plimb. Sunt obsedata de timp si de punctualitate. Asa ca, plec de acasa cu jde mii de ore inainte. Astea sunt traumele drumului in Baneasa, facut timp de 4 ani. Revenim. Ma plimb. Toata lumea alearga. Cred ca toti s-au trezit mai tarziu azi. Ii privesc. Pe oameni. Nu prea le place frigul. Nu au timp sa priveasca in jur. Si nici chef.
Miroase a frunze arse. Iaaami. In zare, se vede liceul Gheorghe Sincai. Din ceata. Se vad luminile masinilor care blocheaza intersectiile. Tot din ceata. Burniteaza. Picaturelele marunte imi ating fata. E o senzatie minunata. E o atingere tandra. Nu-i nimic aspru, nimic brusc. E ca atingerea omului pe care-l iubesti. Si felul in care te cuprinde frigul. Ca o imbratisare calda. Tot a omului pe care-l iubesti. Si ceata. Ceata trezeste aceleasi simtiri ca o seara de 30 noiembrie, intr-un parc. Sa zicem Cismigiu. Sa zicem ca astepti ceva. Cu nerabdare. Si cu un picut de teama. De necunoscut. Asa si cu ceata. Nu stii ce poate sa apara de dincolo de perdeaua densa. Poate ca asta e si farmecul. E incitant.
Iubesc toamna. Toamna asta tarzie. E ca un balsam pentru nervii mei subrezi. Si pentru toate cate s-au intamplat anul asta. Poate toamna ma va vindeca. Imi amintesc de toamna in livada cu meri. De la capatul Bucurestiului. In drumul spre locul de munca. Ala bugetar. Era fain. Ca in vremea copilariei. Cand toamna era rurala. Nu oraseneasca. Si nu avea ce sa vindece. Decat poate durerile copilariei.
Imi place vuietul vantului. Parca imi sopteste ceva. Imi place sa cred ca ceva frumos. O poveste. Poate de dragoste. Nu la gura sobei. Langa caloriferul bucurestean. Locul de langa mine e gol. Poate mi-l va umple. Toamna. Nu asta. Poate cea de la anul. Si atunci vantul ne va spune amandurora povesti. Sau poate doar o poveste. A noastra. Sau poate va spune povestea noastra altora. Care sunt singuri. Ca mine, acum. Si ca multii altii. Sau suparati. Pentru ca le e frig. Desi caloriferul e fierbinte. Si in camera sunt 30 de grade.
Am asadar o relatie speciala cu toamna. Este o relatie egoista. In care ea doar ofera. Si eu doar primesc. Imi place de ea. Asa cum e ea. Cu fata ei trista. Mohorata. Cu toanele ei. Azi mai optimiste. Pline de soare. Cu dinti. Maine mai pesimiste. Cu vijelii. Care incearca sa spele totul. Grijile, necazurile, durerile. Cu darurile ei. Mai mult sau mai putin inspirate. Cu crizanteme, cu dovleac copt, cu vantul care mangaie goliciunea pomilor, cu burnita, cu bruma. Offf, unde o fi Bacovia, sa descrie el in cuvinte mai potrivite?
2 comentarii:
Sunt antitoamna si am fost toata viatza! Cu toate aceste l-am iubit pe Bacovia din tot sufletul. M-am rugat sa fie subiect de bacalaureat, dar n-a fost sa fie ! Paradox, stiu, dar asa sunt eu toata o contradictie.
Citeam si mi-am amintit de tine in vremuri de ....nu foarte demult. Cand asudam pe aceeashi " mosie" !!!!! Cand imi povesteai tu cat de mult iubesti toamna si eu ma isterizam, cand imi spuneai " cate de suuper este cand ceataza iti intra in oase, cand o simtzi in plamani" si eu iti spuneam ca ala e TBC, nu ceatza ! Iti amintesti?!!!!!
Astazi nu sunt in forma, dar nici chiar astazi nu pot spune ca iubesc toamna.
Mie mi-a picat Bacovia la bac. Si mi-a placut sa vorbesc despre poeziile lui.
Si mie imi place toamna. Ca ma simt in largul meu. E si toamna ca si mine: deprimata si deprimanta.:)
Trimiteți un comentariu