Am fost putin trasa de urechi, referitor la o postare scrisa alaltaieri. Si cred ca am transmis putin cam prea multa sensibilitate. Ce-o mai fi si asta? Si cum sa-ti permiti sa gandesti cu sufletul intr-o lume in care se gandeste prin strategii? S-ar putea chiar sa mai fi vorbit candva despre acelasi subiect. Iertati-o pe Roza (scleroza), care ma viziteaza cam des in ultima vreme.
Oamenii, in general sunt sensibili. Ca de aia sunt oameni. Si nu tigri. Sau lei. Si de aia traim in societate. Si nu in jungla. Desi societatea noastra seamana din ce in ce mai bine cu o jungla. Fiecare sensibilitate trebuie udata. Si ingrijita. Ca o floare. Asta daca vrem sa ne pastram calitatea de oameni. De muritori de rand. De fiinte vulnerabile. Dar si frumoase pe interior. Sensibilitatea ne ajuta sa crestem. Din punct de vedere uman. Si nu numai. Ne da putere. Sau, mai bine zis, ne face puternici.
Se vorbeste azi despre femeile puternice. Care femei uita de ce au fost aduse pe pamant in principiu. Ca sa fie plapande. Sa reprezinte inima relatiei. Sa fie sexul frumos. Sa infrumuseteze, asadar, prin prezenta lor, o lume destul de gri. La un moment dat, femeile au vrut sa fie altfel. Normal. Toti ne dorim sa fim altfel. Blondele vor sa fie brunete. Brunetele blonde. Cretele sa aiba parul drept. Cele cu parul drept isi pun parul pe bigudele. Si tot asa. Eeee, femeia a vrut sa fie un pic macho. Problema a fost alta. Atat de mult si-a dorit, atat de mult s-a luptat, incat a devenit mai barbata ca barbatul. Si a inceput sa preia din sarcini. Foooarte bun. Barbatul, mai destept, a lasat-o sa preia. Si sa preia. Si sa preia. Drept urmare, el se uita la fotbal, ea schimba tevi, el vede cand si ca se schimba anotimpurile, ea isi petrece viata pe camp. Campul poate fi: de batalie, de munci sau de floarea soarelui. Asadar, sensibilitatea doamnelor a fost serios afectata de barbatia ravnita si castigata pana la urma.
Nasol. Pentru ca acum femeile isi vor feminitatea inapoi. Sau se revolta. Sau nu inteleg. De ce barbatii din jurul lor nu isi mai asuma rolul de barbat. Si toate doamnele se intorc spre acasa. Obosite de atata rol si egalitate intre sexe. Si isi doresc rolurile initiale. De mama si sotie. Si nu prea le mai iese. Pentru ca echilibrul s-a rupt. A fost zidit in spatele mastii. La fel ca misiunea fiecarei femei. Care femeie a devenit intre timp puternica. Si barbata. Un fel de Fefeleaga.
Dar ce vorbesc eu aici? Toti, indiferent de sex, varsta, culoare a parului, nationalitate, devenim mai greu de impresionat. Ingropam sentimentele, acoperim lacrimile, nu ne permitem vulnerabilitate, nu ne permitem suflet. Ne concentram numai pe minte. Si pe nevoi primare. Sa mancam, sa ne facem case, sa conducem bolizi. Si aici intervine manipularea jobului, a sefului, a intregului colectiv. Nu ma revolt impotriva profesionistilor. Numai ca intre a fi profesionist si a fi robot e o linie destul de subtire, care deseori este trecuta fara chiar a constientiza. Pana la urma, s-ar putea ca totul sa se rezume la asteptarile fiecaruia dintre noi referitor la ceea ce fiecare numeste viata.
Nota bene, insa. Exista viata si dupa job. Altfel de viata. Viata oamenilor care stiu sa spuna stop. Viata oamenilor care stiu sa vada in jur. Care incearca sa inteleaga fara a judeca. Care au grija sa-si pastreze calitatea de omenie si de om. Care pot sa lacrimeze in fata greutatilor unui seaman, fara a judeca prin prisma greselilor care l-au dus in acel loc, in acel moment. Care considera ca viata este alcatuita din mai multe parti. Intre care ar fi bine sa existe un echilibru. Acolo unde nu exista echilibru, se atinge pana la urma o extrema. Si extremele nu aduc fericire. Nici de moment, nici de lunga durata.
Si acuma, sa concluzionez: fac parte dintr-o generatie trista. O generatie care alearga. Mult si prost. Ca Banel. Am dat si am prmit. Nu judec acum daca am dat suficient sau daca am primit atat cat mi-ar fi trebuit. Stiu doar ca fiecare om are ceea ce merita, in conditii normale. Si mai stiu ca sufletul e important. Si oamenii sunt importanti. Si nu merita sa fie raniti. Sau uitati.
Oamenii, in general sunt sensibili. Ca de aia sunt oameni. Si nu tigri. Sau lei. Si de aia traim in societate. Si nu in jungla. Desi societatea noastra seamana din ce in ce mai bine cu o jungla. Fiecare sensibilitate trebuie udata. Si ingrijita. Ca o floare. Asta daca vrem sa ne pastram calitatea de oameni. De muritori de rand. De fiinte vulnerabile. Dar si frumoase pe interior. Sensibilitatea ne ajuta sa crestem. Din punct de vedere uman. Si nu numai. Ne da putere. Sau, mai bine zis, ne face puternici.
Se vorbeste azi despre femeile puternice. Care femei uita de ce au fost aduse pe pamant in principiu. Ca sa fie plapande. Sa reprezinte inima relatiei. Sa fie sexul frumos. Sa infrumuseteze, asadar, prin prezenta lor, o lume destul de gri. La un moment dat, femeile au vrut sa fie altfel. Normal. Toti ne dorim sa fim altfel. Blondele vor sa fie brunete. Brunetele blonde. Cretele sa aiba parul drept. Cele cu parul drept isi pun parul pe bigudele. Si tot asa. Eeee, femeia a vrut sa fie un pic macho. Problema a fost alta. Atat de mult si-a dorit, atat de mult s-a luptat, incat a devenit mai barbata ca barbatul. Si a inceput sa preia din sarcini. Foooarte bun. Barbatul, mai destept, a lasat-o sa preia. Si sa preia. Si sa preia. Drept urmare, el se uita la fotbal, ea schimba tevi, el vede cand si ca se schimba anotimpurile, ea isi petrece viata pe camp. Campul poate fi: de batalie, de munci sau de floarea soarelui. Asadar, sensibilitatea doamnelor a fost serios afectata de barbatia ravnita si castigata pana la urma.
Nasol. Pentru ca acum femeile isi vor feminitatea inapoi. Sau se revolta. Sau nu inteleg. De ce barbatii din jurul lor nu isi mai asuma rolul de barbat. Si toate doamnele se intorc spre acasa. Obosite de atata rol si egalitate intre sexe. Si isi doresc rolurile initiale. De mama si sotie. Si nu prea le mai iese. Pentru ca echilibrul s-a rupt. A fost zidit in spatele mastii. La fel ca misiunea fiecarei femei. Care femeie a devenit intre timp puternica. Si barbata. Un fel de Fefeleaga.
Dar ce vorbesc eu aici? Toti, indiferent de sex, varsta, culoare a parului, nationalitate, devenim mai greu de impresionat. Ingropam sentimentele, acoperim lacrimile, nu ne permitem vulnerabilitate, nu ne permitem suflet. Ne concentram numai pe minte. Si pe nevoi primare. Sa mancam, sa ne facem case, sa conducem bolizi. Si aici intervine manipularea jobului, a sefului, a intregului colectiv. Nu ma revolt impotriva profesionistilor. Numai ca intre a fi profesionist si a fi robot e o linie destul de subtire, care deseori este trecuta fara chiar a constientiza. Pana la urma, s-ar putea ca totul sa se rezume la asteptarile fiecaruia dintre noi referitor la ceea ce fiecare numeste viata.
Nota bene, insa. Exista viata si dupa job. Altfel de viata. Viata oamenilor care stiu sa spuna stop. Viata oamenilor care stiu sa vada in jur. Care incearca sa inteleaga fara a judeca. Care au grija sa-si pastreze calitatea de omenie si de om. Care pot sa lacrimeze in fata greutatilor unui seaman, fara a judeca prin prisma greselilor care l-au dus in acel loc, in acel moment. Care considera ca viata este alcatuita din mai multe parti. Intre care ar fi bine sa existe un echilibru. Acolo unde nu exista echilibru, se atinge pana la urma o extrema. Si extremele nu aduc fericire. Nici de moment, nici de lunga durata.
Si acuma, sa concluzionez: fac parte dintr-o generatie trista. O generatie care alearga. Mult si prost. Ca Banel. Am dat si am prmit. Nu judec acum daca am dat suficient sau daca am primit atat cat mi-ar fi trebuit. Stiu doar ca fiecare om are ceea ce merita, in conditii normale. Si mai stiu ca sufletul e important. Si oamenii sunt importanti. Si nu merita sa fie raniti. Sau uitati.
2 comentarii:
Ok, mi se pare mie sau se repeta in concluzie aceeasi pilda, insa cu alte cuvinte ?
„ fiecare asa cum isi asterne, asa doarme = fiecare om are ceea ce merita, in conditii normale”?????????
Dragelor, eu sunt intru totul de acord cu sensibilitatea, feminitatea si procrearea, numa’ ca, pana la urma, OMUL (barbat sau femeie) este o minune si eu cred cu tarie ca in fiecare dintre noi (barbat sau femeie), exista o Fefeleaga „buna la inima, feminina”, care are un „Bartor” al ei pe care incearca sa-l umanizeze , o Fefeleaga care-si gaseste pana la urma un scop, „o fetita frumoasa pe lavita”, pentru a avea pentru ce lupta, chiar si atunci cand crede ca nu mai poate. Numa ca, „in zilele noastre”, sunt indivizi care refuza sa o descopere pe „Fefelega” din ei, ca de, e greu sa lupti si sa muncesti, sa ai un scop, obiective, sa aloci resurse, etc., este greu sa faci tot timpul analize sau sa stai sa repari greselile celor care nu vor sa invete din greseli.
Eu cred ca lumea este impartita in indivizi sensibili care plang la filme, care-i ajuta pe cei neajutorati fara sa o spuna alatora sau sa mediatizeze, si mai cred ca exista indivizii egoisti, lenesi si comozi, lipsiti de puterea de a finaliza care se ascund dupa sensibilitati.
Revenind la feminitate, pot argumenta cu exemple din istorie, cum ca:„ in spatele oricarui barbat puternic este o femeie desteapta” sau invers......cred in echipa, in echipa "familie" care se sprijina la greu, si mai cred ca, orice barbat cauta in femeia de langa el o "Cleopatra"......
Jefa
De ce ar trebui mereu sa reparam greselile celorlalti? De ce ar trebui sa ne traim viata ca pe o lupta? De ce ar trebui mereu sa analizam? Viata nu e oare facuta pentru a fi traita pur si simplu? Nu cumva vom ajunge la final si nu vom putea privi in urma, pentru ca nu vom avea la ce?
Nu cumva Bator e Bator si atat, iar omul de langa noi e om si atat?
Trimiteți un comentariu