Intr-o dimineata, in mijlocul meu de deplasare preferat, adica in metrou, se incinge o discutie aprinsa. Intre doua doamne si un domn. Si da-i si razi si da-i si glumeste. Pana cand domnul ii zice uneia din doamne la un moment dat "si, n-ai dat-o in vileag pe blog?". Doamna, ofuscata, raspunde "Blog? Eu, blog? Pai in ziua de azi ori esti manelista, ori esti bloggerita, tot aia e." Hooopa. Ma simtii ofuscata. Cum adica. Adica... cum? Si uite asa, in revoltatura (stiu ca nu exista in DEX) mea, m-am hotarat sa scriu, sa ma justific si sa justific prezenta si existenta Blogoricai. Nu, nu mi-a cerut nimeni sa fac treaba asta. Si da, stiu ca cin' se scuza se acuza. Imi asum ambele treburi.
De ce scriu oamenii? Pai, zicea, la un moment dat, o tipa desteapta de pe aici ca bloggerii sunt copiii care nu s-au maturizat si care inca mai simt nevoia sa faca diverse compuneri. Altii scriu pentru ca din asta isi castiga o paine. Neagra sau nu. Sunt unii care prin blogul lor creaza adevarate comunitati, aduna in acelasi loc oameni care simt si gandesc la fel. Cativa transforma blogul intr-un jurnal online. Unde isi expun intimitatea. Si sunt judecati pentru asta. Ma gandesc: faptul ca iti expui modul de a gandi si ideile nu inseamna ca te expui pe tine? Asta nu inseamna tot expunerea intimitatii? Sau intimitate inseamna numai ceea ce ti se intampla?
De ce scriu eu? Pai scriu pentru a ma descarca. Pentru a va povesti voua chestii. Pentru ca mi-am pierdut acum ceva timp omul care ma asculta debitand. Nu scriu in incercarea de a face bani din blogging. Nu scriu pentru a starni mila. Nu scriu pentru a fi citita de cineva anume. Desi mi-ar placea sa stiu ca cineva anume ma pastreaza alaturi in felul asta. Scriu pentru ca imi place. Ma face fericita. Comunic. Desi e monolog si nu dialog. Imi place sa cred ca sunt cativa care zambesc dimineata, citind ce am mai debitat eu. Si alti cativa care ma inteleg. Macar un pic. Si alti cativa care se regasesc in povestile mele si poate plang si poate retraiesc chestii. Si, da, am dezvaluit si din intimitatea mea si din intimitatea altora. Si stiu ca unii sunt suparati. Le cer iertare. Si le promit ca, pe viitor, voi metaforiza si mai mult. Astfel incat sa pot scrie despre ei, fara a se simti descoperiti.
Blogorica a aparut intr-un moment naspa al vietii mele. Intr-un moment de singuratate. Singuratate care nu-mi placea. In care nu ma simteam bine. A aparut ca o necesitate de a-mi umple multul timp liber. Nu ma consider un blogger de-adevaratelea. Nu urmaresc nimic material prin prezenta acestui blog. Il consider terapia mea. De zi cu zi. Asa cum unii se refugiaza in alcool, altii in tutun, altii in alte porcarii care afecteaza sanatatea mai mult sau mai putin, eu ma refugiez in scris. Incerc sa scriu zilnic din respect pentru cele trei persoane care ma citesc constant. Nu m-am oprit tot din respect pentru ele. Si pentru ca, de fiecare data cand am vrut sa renunt, una dintre ele mi-a dat doua perechi de palme si un sut in sezut si m-a trimis la treaba.
Asadar, nu sunt manelista. Nici bloggerita. Nu scriu pentru a ma incadra in tiparele femeii de azi. Acea femeie puternica. Posesoare de 4x4. Fatala. Si cu blog. Nu vreau in politica. Nu vreau sa fiu ca Nuti Udrea. Nu vreau sa scriu pentru marele public. Vreau sa scriu pentru prieteni. Pentru micul public. Pentru mine, in primul rand. Ca peste catva timp, sa recitesc si sa ma minunez de aberatiile de copil necopt pe care le insirui acum zilnic. Unii au caini. Altii pisici. Mama papagali. Sora-mea prieten. Unii au soti. Si copii. Eu am un blogulet. E responsabilitatea mea. Aproape zilnica. Nu trebuie scos la plimbare, nu intra in calduri, nu zboara prin casa, nu roade peretii, nu cere de mancare, nu ma face sa ma gandesc ce ma fac daca vine cu burta la gura, nu-mi cere bani de buzunar. Imi cere zilnic sa ii scriu. Atat. Nu imi reproseaza ca nu ii acord suficient timp, suficienta atentie, indeajunsa tandrete. Nici nu imi reproseaza ca nu am chef. Sau ca ma doare capul.
Gata, ajunge! Stiu ca fusei mult pe campii. Dar ma supara doamna aia din metrou. Azi-dimineata. La pariu ca n-ar fi in stare sa aiba grija de un blog?
De ce scriu oamenii? Pai, zicea, la un moment dat, o tipa desteapta de pe aici ca bloggerii sunt copiii care nu s-au maturizat si care inca mai simt nevoia sa faca diverse compuneri. Altii scriu pentru ca din asta isi castiga o paine. Neagra sau nu. Sunt unii care prin blogul lor creaza adevarate comunitati, aduna in acelasi loc oameni care simt si gandesc la fel. Cativa transforma blogul intr-un jurnal online. Unde isi expun intimitatea. Si sunt judecati pentru asta. Ma gandesc: faptul ca iti expui modul de a gandi si ideile nu inseamna ca te expui pe tine? Asta nu inseamna tot expunerea intimitatii? Sau intimitate inseamna numai ceea ce ti se intampla?
De ce scriu eu? Pai scriu pentru a ma descarca. Pentru a va povesti voua chestii. Pentru ca mi-am pierdut acum ceva timp omul care ma asculta debitand. Nu scriu in incercarea de a face bani din blogging. Nu scriu pentru a starni mila. Nu scriu pentru a fi citita de cineva anume. Desi mi-ar placea sa stiu ca cineva anume ma pastreaza alaturi in felul asta. Scriu pentru ca imi place. Ma face fericita. Comunic. Desi e monolog si nu dialog. Imi place sa cred ca sunt cativa care zambesc dimineata, citind ce am mai debitat eu. Si alti cativa care ma inteleg. Macar un pic. Si alti cativa care se regasesc in povestile mele si poate plang si poate retraiesc chestii. Si, da, am dezvaluit si din intimitatea mea si din intimitatea altora. Si stiu ca unii sunt suparati. Le cer iertare. Si le promit ca, pe viitor, voi metaforiza si mai mult. Astfel incat sa pot scrie despre ei, fara a se simti descoperiti.
Blogorica a aparut intr-un moment naspa al vietii mele. Intr-un moment de singuratate. Singuratate care nu-mi placea. In care nu ma simteam bine. A aparut ca o necesitate de a-mi umple multul timp liber. Nu ma consider un blogger de-adevaratelea. Nu urmaresc nimic material prin prezenta acestui blog. Il consider terapia mea. De zi cu zi. Asa cum unii se refugiaza in alcool, altii in tutun, altii in alte porcarii care afecteaza sanatatea mai mult sau mai putin, eu ma refugiez in scris. Incerc sa scriu zilnic din respect pentru cele trei persoane care ma citesc constant. Nu m-am oprit tot din respect pentru ele. Si pentru ca, de fiecare data cand am vrut sa renunt, una dintre ele mi-a dat doua perechi de palme si un sut in sezut si m-a trimis la treaba.
Asadar, nu sunt manelista. Nici bloggerita. Nu scriu pentru a ma incadra in tiparele femeii de azi. Acea femeie puternica. Posesoare de 4x4. Fatala. Si cu blog. Nu vreau in politica. Nu vreau sa fiu ca Nuti Udrea. Nu vreau sa scriu pentru marele public. Vreau sa scriu pentru prieteni. Pentru micul public. Pentru mine, in primul rand. Ca peste catva timp, sa recitesc si sa ma minunez de aberatiile de copil necopt pe care le insirui acum zilnic. Unii au caini. Altii pisici. Mama papagali. Sora-mea prieten. Unii au soti. Si copii. Eu am un blogulet. E responsabilitatea mea. Aproape zilnica. Nu trebuie scos la plimbare, nu intra in calduri, nu zboara prin casa, nu roade peretii, nu cere de mancare, nu ma face sa ma gandesc ce ma fac daca vine cu burta la gura, nu-mi cere bani de buzunar. Imi cere zilnic sa ii scriu. Atat. Nu imi reproseaza ca nu ii acord suficient timp, suficienta atentie, indeajunsa tandrete. Nici nu imi reproseaza ca nu am chef. Sau ca ma doare capul.
Gata, ajunge! Stiu ca fusei mult pe campii. Dar ma supara doamna aia din metrou. Azi-dimineata. La pariu ca n-ar fi in stare sa aiba grija de un blog?
2 comentarii:
De cand te intereseaza parerile altora?!!!!
Blogorico, ma asteptam sa curga sange, de ce ai fost balnda?!
Cred ca daca te-ai opri din scris as suferi, asa ca sa nu ma faci sa sufar niciodata ! Savurez cuvintzelele scrise, am inlocuit cafeaua de la job, iti vine a crede?!
Asa, asa, bagati laudele!
Am devenit nociva precum o cafea???
Trimiteți un comentariu